Discriminarea versus diversitatea

Discriminarea si diversitatea

motto:

Câtă opresiune poate îndura un om?

Cuvântul e mai puternic decât sabia.

Cuvântul meu porneşte de la un set de  fotografii reperat în ochiul imaginaţiei şi bazat pe realitatea imediatǎ, care nu ilustrează numai supunerea omului de către om, ci şi supunerea naturii de către acelaşi Om. Totul este abandonat, lăsat să putrezească, lăsat într-o ruină ce semnifică ruina sufletului uman. Case părăsite, locuri abandonate, ziduri groase, măşti groteşti, lanţuri puternice, oameni nebuni şi o Alee a Revoluţiei care n-a fost călcată niciodată. Apoi un gând inspirat din realitatea imediată care a marcat profund oameni şi împrejurimi.

Discriminare… un cuvânt lung, cam prea lung pentru scurta reacţie a omului pus în faţa unuia dintre multele aspecte pe care le presupune conceptul. Însă mult prea scurt în faţa multitudinii de cazuri şi mai ales a gravităţii lor.

Discriminarea ucide… ucide trupuri, ucide suflete, ucide idei, ucide umanitate.

Discriminarea poartă măşti infinite, dar înglobează un singur păcat: intoleranţa. Măştile sunt groteşti, diforme, ochii imaginari sunt bulbucaţi şi parşivi, prin nări se inspiră şi se expiră negru, gurile sunt strânse şi stafidite; iată un chip pământiu şi respingător. Trupurile sunt înveşmântate cu zdrenţe, semn al inimii lor disecate şi uscate. Culori pale şi neînţelese se oglindesc în umbra veşniciei întunecate…

Dacă ar fi să caracterizez omul, ar fi printr-un simplu cuvânt: masca.

Sufletul fiecăruia este ferecat şi supus în spatele unor uşi din lemn gros prin care nu se poate respira şi care se menţin prin lanţul imens ce le leagă.

Zi de zi mă lovesc de intoleranţa umană : pe străzi, în autobuz, în ziare, în cărţi, în filme, la teatru, în parc, în casă.

Bărbat frumos, doar că e negru’.

‘Sunt pocăiţi. Ce să caut la nunta lor?’

‘Vine la noi în concert. Mergem, nu-i aşa ? Dă-l naibii de homosexual !’

‘Hai să plecăm, nu vezi că-i ţigan ?’

‘Ne-ai spurcat familia, turcoaică căsătorită cu un român !’

‘Dragă, Parisul era plin de negri cu călcâiele murdare!’

‘Este blond cu ochi albaştri; deci, e nevinovat!’

Aceste obscure cuvinte îmi vin acum în minte, cuvinte de care m-am lovit de-a lungul existenţei mele şi care m-au marcat îndeajuns încât să iau atitudine.

Sunt negri care-şi schimbă culoarea ochilor în albastru, sunt copii rromi talentaţi cărora le este frică să iasă pe scenă în festivaluri de teatru pentru că nu se simt liberi să o facă, sunt femei care nu au curajul să pună condiţii, sunt bărbaţi iubitori de bărbaţi şi femei care se îndrăgesc, dar o ştiu numai ei, sunt persoane cu handicap care suportă numai respingere şi umilinţă, sunt refugiaţi consideraţi vagabonzii veşnici; şi sunt oameni bogaţi şi oameni săraci, cadru în care societatea nu oferă credibilitate celor din urmă.

Suntem o lume bazată pe majoritate. Ei, căreia i se acordă numai şi mereu încredere, chiar dacă greşeşte. Suntem o lume bazată pe media; ea, care pune bariere şi creează complexe celor care nu sunt cunoscuţi, nu reuşesc să se facă cunoscuţi chiar având talente şi idei în faţa invidiei şi a răutăţii celor ajunşi.

Ne bălăcim într-o contemporaneitate fără conţinut, condusă încă din rădăcini de o tradiţie prost înţeleasă care a dus la conflictul între generaţii. Încă ne împiedicăm de abuzul asupra copilului. Încă numai adultul are dreptate, are prioritate în faţa unui copil nevinovat care vrea să-şi împărtăşească ideile, idei pure scurse dintr-o gândire spontană şi sinceră.

Toate aceste imagini sunt fotografii realizate cu precizia realitatii din jur. Privindu-le, nu am putut decât să remarc că ele îmi vorbesc; le aud glasul stins precum al unor fiinţe care imploră un ajutor, un gest aşteptat şi sperat din partea omului; omul, căruia îi pasă de natura din jurul său, pe care îl interesează ambientul în care se desfăşoară.

Iată că şi natura poate striga, ţipa, chema, casele- ruină pot exclama, cere, plânge. De ce atâta nepăsare, de ce abandon, de ce un lucru lăsat neterminat, de ce o natură ofilită ? Luxul se construieşte fără ruşine chiar pe spatele ruinei, un perete care nu poate să susţină şi să menţină.

Munţi de sare părăsiţi, furaţi şi batocoriţi. Acoperişuri smulse precum minţile smulse din firescul gândirii umane. Garduri mi se înfăţişează în faţa ochilor, garduri pe care nu că nu le putem trece, ci refuzăm categoric să o facem. Privim din spatele lor simulând o dorinţă de refacere, de implicare, dar ne bucurăm că de fapt nu ne mai umplem timpul şi cu astfel de ‘nimicuri’. Timpul ‘preţios’ al omului îl închide într-un cerc în care se învârte la infinit şi unde respiră greu. Dar se obişnuieşte şi somnul devine atât de dulce în braţele rutinei…

Şi omul stă pe prispă şi aşteaptă nimic. Omul cu handicapul real, handicapul sufletului. Feţele sunt triste, crispate, iubitoare numai de sine. Natura e copleşită şi ea în faţa urâtului. Nefericitul veghează natura, într-un peisaj derizoriu plin de gunoi sufletesc.

‘De pe orice versant al muntelui, să cânte libertatea !… Şi orice trup să vadă libertatea deodată!’, spunea Martin Luther King în celebrul său discurs către umanitate.

Oare libertatea este atât de greu de obţinut ? Sau ea deja se păstrează înăuntrul fiecăruia şi este prea timidă să-şi facă cunoscut glasul ? Ori omul este atât de încrâncenat să o ţină prizonieră?

Oricum ar fi, gravitatea situaţiei a atins vârful muntelui.

A fi la fel şi de fapt diferit… A fi om, dar unic în felul tău, fie că eşti colorat, creştin sau musulman, femeie sau bărbat, pe picioare sau într-un cărucior…

Oare împotrivirea aduce diversitate? Cred cu tărie că da. Faptul că fiecare este unic, construieşte o punte către diversitate, completează un puzzle universal.

“Trebuie să fii tu însuţi, să nu-ţi fie teamă!”, îmi şopteşte eul meu sincer.

A avea demnitate umană înseamnă a te cunoaşte şi a te recunoaşte, a nu te lăsa manipulat. Distinctul ne creionează în aer pe fiecare; acolo unde ni se pot observa nuanţele diferite.

Suntem posesorii celui mai de preţ drept : cel de a fi responsabil pentru noi înşine şi pentru propriile alegeri. Toleranţa ne oferă capacitatea de a ne reflecta imaginea în celălalt, de a ne transpune măcar pentru o clipă în locul alcuiva şi a ne încerca stările şi sentimentele.

A fi altfel… nu de dragul de a te opune violent, ci de dragul de a-ţi exprima propria valoare. Numai aşa diversitatea se va transforma din alb- negru în nuanţe multiple.

Ne putem bucura privirea cu nuanţe multiple şi putem respira iz de toleranţă privind şi luând în considerare acele puţine familii multiculturale care au înţeles că nu există bariere între oameni. Familii care dezvoltă copii puri din punct de vedere al viziunii largi asupra lumii, al sentimentului că oamenii sunt diferiţi şi frumoşi.

Case şi oameni abandonaţi, jupuiţi prin interior şi pe exterior, cu rădăcini crescute pe la colţuri, braţe care stabilesc legături locale şi le menţin pentru totdeauna. Deocamdată, Aleea Revoluţiei este de nepătruns. Revoluţia simbolică de descătuşare din robia intoleranţei presupune însă un timp care nu mai are răbdare. Timpul ne obligă să luăm atitudine şi să declanşăm revoluţia opiniilor, a campaniilor, revoluţia care să ducă la acceptarea fiecăruia dintre noi. Este de-a dreptul fascinant să cunoşti noul, să cunoşti şi un alt celălalt care abia aşteaptă să ţi se dezvăluie în acel moment de sinceritate şi dedicare.

Oamenilor le plac culorile naturii, dar nu îndrăgesc culorile pielii.

‘Când m-am născut, eram negru. Când am crescut, eram negru. Când mi-e cald, sunt negru. Când mi-e frig, sunt negru. Când sunt bolnav, sunt negru. Când mor, sunt negru. Când tu te-ai născut, erai roz. Când ai crescut, erai alb. Când ţi-e cald, eşti roşu. Când ţi-e frig, eşti albastru. Când eşti bolnav, eşti mov. Când mori, eşti verde.

Şi încă mai ai tupeul să mă numeşti pe mine colorat !!!’

(Anonim)

Revoluţia mea m-a determinat să aştern pe hârtie un caz real pe care am avut neplăcerea să- l cunosc: un prieten drag care a încercat să fie… EL.

‘Mă numesc Antoniu şi m-am născut fără o mână.

Sunt un talent înnăscut. Dansez, scriu teatru, organizez evenimente culturale.

Sunt omul potrivit la locul potrivit.

Am câştigat şi premii la festivalurile de teatru unde am jucat în propriile scenarii.

Am avut mereu o echipă de încredere cu care am reuşit să inund lumea. Am o echipă de dansatori care vorbesc prin mişcare.

Am 18 ani şi un singur suflet de om- profesor care mă susţine în tot ce fac, în ciuda handicapului meu. Un om care pledează pentru umanitate.

– « Antoniu, se apropie festivalul de teatru. Ce lucrăm anul acesta ?

– Staţi liniştită, d-na profesoară, am un sac de idei pe care vreau să-l împărtăşesc !

– Antoniu, se apropie momentul şi fata şi-a uitat prezentarea !

– Nici o problemă, d-na profesoară, lăsaţi-mă 5 minute şi mă prezint cu textul !

– Chiar nu pricepeţi că trebuie promovate imaginaţia, inovaţia şi activităţile extra- şcolare ? Lăsaţi copiii să se exprime ! Antoniu are şi anul acesta ceva nemaipomenit de prezentat.

–        Tot el?

–        Binenţeles, nu v-aţi obişnuit că el este sufletul acestui liceu?

–        Nu-l băga p-ăsta în spectacol, că e urât, şopteşte o ultimă parte de suflet topit.

–        Cum adică e urât??? Noi suntem urâţi sufleteşte!>>

Oameni şi oameni… Dar un singur om nu e de ajuns să te susţină. Restul mustesc de răutate, de invidie, de aroganţă. Mai am o jumătate de an de studiu liceal. Dar nu o pot continua. Am fost dat afară din motive aparent necunoscute şi parşive.

« Cum, Antoniu a fost exmatriculat??? Nu se poate! Tocmai el ??? », părea să fie reacţia susţinătorului meu.

– <<Da, a acumulat prea multe absenţe. N-am avut ce să-i facem.

– Dar mai avea un semestru. Cum e posibil aşa ceva ? El, care a adus premii şi diplome acestei şcoli? El, care a făcut acest liceu cunoscut prin creativitate şi muncă? Vă daţi seama ce se poate alege de el în aceste condiţii de alungare dintr-o instituţie care presupune educaţie???>>

Acum sunt singur. În zadar s-au făcut demersuri pentru readucerea mea la şcoală. Cei mulţi sunt răi şi puternici. Dar nu vreau să renunţ la mine, la creativitatea mea debordantă. Ţine-te bine de frâiele eului tău interior şi nu lăsa discriminarea să conducă!

Sunt Cristi şi m-am născut fără o mână.

Alerg neîncetat după înţelegere şi toleranţă.

Nu voi renunţa la visul meu.’

Paleta mea de culori e vastă.

Iubesc fiecare nuanţă, întrepătrundere, vibraţie, simbol.

Asocierea îmi crează o profundă libertate a sinelui.

Nu există limite…doar imaginaţie.

Imaginaţia mea e în clocot.

Nu o pot stăpâni, dar nici nu vreau.

Vreau să fiu eu,

Vreau să fiu roşul, verdele, albastrul,

Violetul, galbenul, auriul, argintiul

Şi vreau să creez.

Creez tot ce-şi doreşte sinele.

Sunetul mă ajută să-mi creez culorile.

Totul îmi aparţine.

Sunt în mii de nuanţe.

Culorile… sunt infinite.

Autor: Ana Nedelcu